Descriere
Compozitor: Anastasia Ivakhnenko.
Compozitor: Rai Mann
Autor text: Anastasia Ivakhnenko
Autor text: Kacper Kondratski
Versuri și traducere
Original
Puste metro, puste łóżko, pusty kubek po herbacie. Puste oczy, puste myśli.
Pusty zeszyt bez notatek. Pełno ludzi, pełno pryszczy. Pełno Poniatowskich schodów.
Ja za ludźmi nie przepadam. Jestem śliwką bez kompotu. Pobudka piąta rano.
Nie zdążyłam wypić kawy. Ranek robi mnie na szaro, sam jest czarno-biały.
Krew mi leci na czerwono. Niebo nie chce być niebieskie. Zmienia znów swój kolor.
Zamiast deszczu spływa depresja. I znów nowy dzień.
I znów próbuję coś zmienić.
I znów nowy dzień. I znów próbuję coś zmienić.
-Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba. -I znów nowy dzień.
I znów próbuję coś zmienić.
I znów nowy dzień i znów próbuję coś zmienić.
-Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba. -Te kamienne twarze.
Ludzie chcą być posągami. Czytam z ich mimiki, bo są dobrymi książkami.
Mimo że tak wciąż ukrywamy te emocje, żal się kryje w naszych zmarszczkach, smutek wycieka spod powiek. Nieme usta, nieme myśli produkują moje słowa. Nie ma presja mnie zatyka.
Nie ma aktorka filmowa. Nie swój nastrój, nie swój talent, nie swoje pretensje.
Ciężar cudzych oczekiwań, które robią się zbyt ciężkie.
I znów nowy dzień. I znów próbuję coś zmienić.
I znów nowy dzień. I znów próbuję coś zmienić.
-Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba. -I znów nowy dzień.
I znów próbuję coś zmienić.
I znów nowy dzień. I znów próbuję coś zmienić.
-Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba.
-Melancholia nastolatki traci urok po trzydziestce. To, co było dla mnie drogie, nagle stało się daremne.
Strach jest modą jak terapia. Ja przoduję na wybiegu.
Strach zeruje mi liczniki i dyktuje sens istnieniu, sens istnieniu. I znów nowy dzień.
I znów próbuję coś zmienić.
I znów nowy dzień. I znów próbuję coś zmienić.
-Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba. -I znów nowy dzień.
I znów próbuję coś zmienić. I znów nowy dzień.
I znów próbuję -coś zmienić. -Nie mam siły. Czuję, że tak trzeba.
Traducere în română
Metrou gol, pat gol, ceașcă de ceai goală. Ochi goali, gânduri goale.
Caiet gol fără note. Plin de oameni, plin de cosuri. O mulțime de scări Poniatowski.
Nu-mi plac oamenii. Sunt o prună fără compot. Treziți-vă la cinci dimineața.
Nu am avut timp să beau cafea. Dimineața mă face cenușiu, este în sine alb-negru.
Sângele meu este roșu. Cerul nu vrea să fie albastru. Isi schimba din nou culoarea.
În loc de ploaie, depresia coboară. Și din nou o nouă zi.
Și încerc să schimb ceva din nou.
Și din nou o nouă zi. Și încerc să schimb ceva din nou.
-Nu am puterea. Simt că este necesar. -Și o nouă zi din nou.
Și încerc să schimb ceva din nou.
Și din nou este o nouă zi și încerc din nou să schimb ceva.
-Nu am puterea. Simt că este necesar. - Fețele alea de piatră.
Oamenii vor să fie statui. Le-am citit din expresiile feței pentru că sunt cărți bune.
Chiar dacă încă ascundem aceste emoții, regretul se ascunde în riduri, tristețea se scurge de sub pleoape. Buze tăcute, gânduri tăcute îmi produc cuvintele. Nu există presiune care să mă blocheze.
Nu există actriță de film. Nu starea ta de spirit, nu talentul tău, nu nemulțumirile tale.
Greutatea așteptărilor altora care devin prea grele.
Și din nou o nouă zi. Și încerc să schimb ceva din nou.
Și din nou o nouă zi. Și încerc să schimb ceva din nou.
- Nu am puterea. Simt că este necesar. -Și o nouă zi din nou.
Și încerc să schimb ceva din nou.
Și din nou o nouă zi. Și încerc să schimb ceva din nou.
- Nu am puterea. Simt că este necesar.
-Melancolia unui adolescent își pierde farmecul după vârsta de treizeci de ani. Ceea ce mi-a fost drag a devenit deodată inutil.
Frica este un moft, ca și terapia. Excelez pe catwalk.
Frica îmi resetează contoarele și dictează sensul existenței, sensul existenței. Și din nou o nouă zi.
Și încerc să schimb ceva din nou.
Și din nou o nouă zi. Și încerc să schimb ceva din nou.
- Nu am puterea. Simt că este necesar. -Și o nouă zi din nou.
Și încerc să schimb ceva din nou. Și din nou o nouă zi.
Și încerc din nou - să schimb ceva. - Nu am puterea. Simt că este necesar.