have mercy

Zgomotul basului, ca un ciocan pneumatic care îți zdruncină nervii. Totul în jur pare învăluit în fumul pieselor și ambițiilor arse. Toată lumea vorbește tare, de parcă s-ar teme că nu va fi auzită, dar în spatele bravadei se ascunde aceeași credință încăpățânată că sunetul poate salva. Nu în sens metaforic, ci literal: să te scoată din subsol, din disperare, din„aproape renunțat”.

Aici nu există romantismul străzilor – doar rămășițele lor arse, amestecate cu autoironie și rezistență. Nu contează cine ce poartă și cine ce a tras – important este că muzica funcționează ca o armură. Când strigi în microfon„nu sunt singur aici”, nu este patetism, ci o rugăminte ca cineva să răspundă cu un ecou. Și acest ecou pare să existe cu adevărat.