Ściąć wysokie drzewa

Fumul se răspândește pe iarba dimineții, ca și cum ar încerca să ascundă ceea ce oricum nu poate fi ascuns. Lumea, unde ieri suna clopoțelul școlii, astăzi tace în frunzele care cad. În aer se simte gustul cenușii și al cuvintelor nerostite. Cântecul este ca tremurul unei becuri înainte de a se stinge: viu, nervos, încă respiră, dar știe deja că lumina nu este eternă. Și în mijlocul acestui lucru se află o atingere caldă, un tată care își strânge fiul în brațe, ultima graniță umană înainte de nebunie. Înfricoșător, tandru și disperat de frumos - ca o rugăciune rostită prea târziu.