Yalancısın

Se întâmplă ca dragostea să pătrundă în suflet atât de încet, de parcă ar fi cerut doar un pahar cu apă, iar apoi să smulgă ușa din balamale și să plece fără să-și ia rămas bun. Lasă în urmă ecoul jurămintelor care, se pare, nu au valorat nimic, și umbra unui zâmbet care încă mai trăiește undeva în minte, ca o melodie enervantă.

În acest sunet se află amărăciunea recunoașterii și ciudata demnitate a celui care a rămas. Fără isterii, fără dramă, doar liniștea de după tunet. Muzica curge încet, aproape vâscoasă, ca lumina serii într-o cameră goală. Și undeva, în semiton, se aude încă întrebarea:„Cui vei da acum inima pe care ai frânt-o?”