NERA

Miroase a beton umed, bere ieftină și zgomotul tramvaielor – acel sunet care rămâne în minte mai mult decât orice ritm. Aici, se pare că nimeni nu se grăbește, dar totuși toți pierd ceva: telefonul, somnul, încrederea, ultimele rămășițe de romantism. Cuvintele se încurcă, ca pașii după ora trei noaptea, iar ritmul trăiește propria lui viață - încăpățânată, pe jumătate adormită, de stradă.

Există ceva fără ieșire și sincer în asta: să vinzi inima pentru a nu fi complet gol. O filosofie absurdă a curților de beton - când chiar și din durerea altuia se poate face un vers. Și între rânduri apare un„iartă-mă” obosit, pe care nimeni nu apucă să-l spună cu voce tare.