TOKSYNA

Când ceri să ți se deschidă ușa, cântecul pare o scrisoare obosită, scrisă pe o șervețelă în timp ce aștepți la coadă pentru o cafea: rânduri ușor tremurate, miros de speranță citrică și o amărăciune abia perceptibilă. Lumea de aici este toxică, oamenii sunt rânduri de costume identice și tendințe decolorate, dar în mijlocul acestei infecții se trezește o mână care se întinde în loc să se retragă. Stânjenitor și familiar: în clip, aceleași pantaloni, în viață, aceleași răni vechi, iar melodia adună fragmentele înapoi într-un fel de uniune.

Există o bunătate ciudată în cântec - nu una pompoasă, ci una care trăiește în gesturi mici: să nu abandonezi când nava se scufundă; să nu închizi ușa când vocea te roagă. Ironia este blândă, ca un zâmbet după o noapte nedormită: lumea măsoară valoarea după etichetă, iar aici se propune să plătești cu altă monedă - cu statornicie, cu puțină credință în muzică și în cei care merg alături de tine, chiar dacă ar fi să treacă prin foc. Acesta nu este un manifest al eroilor, ci o notiță din jurnal despre faptul că ura poate fi ucisă dacă încetăm să o hrănim cu atenție.