Prismatica

Sună ca un șoaptă străveche, împletită în pulsul timpului. Cuvintele latine curg ca o vrajă, în care fiecare ecou silabic face spațiul să respire altfel. Muzica nu se grăbește, se întinde în straturi dense, ca întunericul în care se disting contururile focului - nu strălucitor, ci mocnit, încăpățânat.

Nu este doar o melodie, ci senzația unui ritual: pași pe holul de piatră, unde pereții își amintesc mai multe decât oamenii. În fiecare pauză - spațiu pentru imaginație, în fiecare acord - un amestec vâscos de misticism și eternitate. Cântecul sună de parcă noaptea însăși își cântă imnul.