Haute tension

Totul aici este construit pe repetiție - parcă strada însăși dă ritmul, iar frazele se transformă în percuție.„Ce n’est pas normal” sună uneori ca o acuzație, alteori ca o mantră, iar în urma ei pulsează un ritm care nu cere permisiunea: picioarele se mișcă singure.

Muzica de aici amintește de o seară haotică în cartier – zgomotoasă, îndrăzneață, cu un amestec de pericol și ironie. Cuvintele„voyou” și„bandit” sunt prezentate nu cu un patos greu, ci cu o nuanță ușoară, aproape batjocoritoare. Rezultă un amestec ciudat de protest și petrecere: parcă totul este greșit,„anormal”, dar tocmai în asta constă normalitatea – mișcarea, ritmul și infinitul„ça bouge tout seul”.