Opak

Aici durerea sună obosită, fără patos - ca și cum omul nu plânge, ci pur și simplu tace mai mult decât de obicei. Totul în text este despre o despărțire care nu doar sfâșie inima, ci și rupe coloana vertebrală, lipsind-o de sprijin. Lumea se învârte, fumul plutește în cameră, iar gândurile rătăcesc între„de ce” și„bine”. Iubirea este prezentată nu ca o dramă, ci ca o stare cronică: cu crize, remisiuni și speranța eternă că data viitoare nu va fi atât de dureros.

În această melodie există o sinceritate amară – recunoașterea faptului că slăbiciunea provine din excesul de sentimente, nu din lipsa lor. Și poate că tocmai în asta constă puterea: să știi că soarta este nedreaptă și să iubești oricum – până la capăt, chiar și atunci când mintea a renunțat de mult.