Typing

Mesajele care odată explodau ca artificiile, acum clipesc ca niște puncte cenușii – trei bule, apoi tăcere. Și din această pauză, mai tare decât orice răspuns, începe să răsune goliciunea. Un joc familiar: mai întâi pași siguri spre celălalt, apoi o întoarcere bruscă - și în fluxul de mesaje rămân doar citate despre cosmos și aluzii vagi la profunzimea de care, de fapt, se tem.

Există o durere specială în felul în care oamenii știu să spună„tu ești lumea mea” și în aceeași secundă să dispară, de parcă ar fi repetat. La început, îmbrățișările par gravitație, iar apoi - o adiere ușoară, care nici măcar nu se oprește. Gustul„răspunsurilor lente” devine repede amar, pentru că grija se simte întotdeauna la viteza luminii.

Și totuși, undeva în interior, în loc de regret, se instalează ușurința. Pentru că cât de mult poți analiza tăcerea altuia până la cel mai mic detaliu? Se pare că poți pur și simplu să încetezi să mai scrii în gol. Să pleci fără să trântesti ușa și să nu lași în urmă un gust amar, ci un sentiment ciudat, aproape dulce, de libertate.