花火

Există momente la granița dintre somn și veghe, când lumea parcă își ține respirația. În minte încă mai răsună ecouri ale vocilor străine, promisiuni trecute și încercări absurde de a păstra ceea ce, prin natura sa, se scurge. Focurile de artificii de vară nu se grăbesc să explodeze în cer, dar în interior se aprind sute de salve proprii - de la râsete la lacrimi silențioase, care, din nu știu ce motiv, par întotdeauna potrivite lângă o noapte caldă.

Muzica respiră mirosul nisipului, scrâșnetul cojii de măr și răcoarea vântului întâmplător. Ea ține pe un fir subțire de nostalgie, atârnă undeva sub stele și permite să privești de sus toată această emoție emoționantă a sentimentelor. Și chiar dacă amintirile se prăbușesc, ca niște tobogane de nisip pentru copii, rămân scântei atât de strălucitoare încât nu poți să le ignori.