McGregor

Versurile dure miros a asfalt, unde pumnii străinilor și cicatricile proprii au fost singura școală a vieții. În fiecare lovitură de bâtă se aud străduțele, garajele și vremurile în care„strada decidea” cine ești. Bătăile de ieri devin legendă, poveștile de azi – o nouă vitrină, iar undeva între acestea se ascunde acea loialitate de neclintit față de rădăcini.

Muzica păstrează în sine un paradox ironic: cartierul a rămas pentru totdeauna în sânge, chiar dacă acum totul în jur este roz și strălucitor. Pare că trecutul și prezentul se ceartă cu veselie, iar sunetul doar adaugă ulei pe foc – grosolan, încăpățânat și sincer, ca o conversație pe scara blocului, sub zgomotul unei lămpi cu neon.