Nevermore

Ecoul răsunător al lunii noiembrie și mirosul aerului înghețat, pe care nici măcar pereții nu-l pot reține. În aceste rânduri se simte oboseala, care nu plânge tare, ci foșnește încet în colțuri, ca niște scrisori vechi. Cuvintele cad ca pietre grele, fără putere și strălucire, dar totuși încearcă să-și păstreze forma, ca obiceiul de a te îndrepta când vrei să te întinzi.

Este ceva ciudat de frumos în asta - aproape ca primul gheață pe asfalt: rece, dureros, dar din nu știu ce motiv vrei să te uiți. O subțire fir de speranță încă se întinde prin întuneric: ca lumina unui felinar pe care o vezi din fereastră când crezi că nu mai vine nimeni. Și din cauza asta, în interior nu e doar gol, ci și o căldură aparte – ca și cum tristețea ar fi învățat brusc să respire.