WKURWELEPSZEPOGO

Dinții închiși și cușca din blocuri de panouri fac sunetul să pară că stoarce aerul și lasă doar fraze sfâșiate, care se repetă ca o incantație: deschide fereastra, să audă, să arunce orașul în aer. În aceste cuvinte nu se află atât un apel, cât mai degrabă oboseală, cinism și o încercare copilărească de a se face auzit mai tare; zumzetul boxelor, ecourile cuvintelor poloneze și imaginile fragmentate se adună într-o confesiune urbană, unde este în același timp amuzant și înfricoșător. Prin fluxul vocal se strecoară lăudăroșenie, amenințări și violență domestică, de parcă discuțiile dintre vecini s-ar fi transformat într-un reportaj rap de la periferie, unde cineva cântă, altcineva strigă, iar altcineva bate corzile unei chitare imaginare. Tot acest amestec sună aproape casnic: singuratic, cu o ironie caldă și o notă de resentiment față de o lume care te învață să respiri prin crăpături.