Collar

Vocea sună aici de parcă ar fi fost încuiată: parcă s-ar putea deschide ușor, dar zgomotul cheii amintește imediat de temerile și mândria care sufocă mai tare decât orice guler. Fiecare cuvânt iese cu efort, ca o piatră care ar fi trebuit demult aruncată de pe umeri, dar care rămâne încăpățânată la locul ei.

Există ironie în recunoașterea propriei„rigidități” – limba nu este leneșă, ci pur și simplu încurcată în noduri, ca și cum ar fi fost ascunsă cu grijă de o pisică, nu din foame, ci din plăcere. Și în această tensiune se strecoară căldura: metaforele transformă stângăcia în poezie, iar confuzia în compliment. Pentru că în spatele acestui bâlbâit se ascunde ceva simplu – puterea sentimentelor, care este mai puternică decât orice cuvinte, chiar dacă acestea sunt atât de greu de rostit.