Дзвони

Sunetele nocturne se întind ca benzile unui magnetofon vechi - încet, surd, și în ele se citește involuntar pulsul care nu mai aparține nimănui, în afară de camera goală. Telefonul zboară pe fereastră, ca un protest fără sens, dar nici măcar cioburile nu sunt în stare să distrugă înregistrarea vocii care s-a blocat în cap și se repetă în continuu.

Vocea devine o colecție - o melodie păstrată, care se încadrează în memorie și înlocuiește încet visele. Între râsul îmbrățișărilor străine și dorința de a te scufunda în căldura familiară apare o sinceritate ciudată și dureroasă: poți fi al oricui, dar să alegi un singur„sună” - ca o coardă veche, întinsă, care în orice moment poate să se rupă.

Liniștea este lipicioasă, ca noaptea după o ceartă: nu își pierde puterea din cauza luminii soarelui, dar atrage perfect fricile în buclele obișnuite. Și în această melancolie aproape cotidiană există un fel de lux ironic - să aștepți o zi ploioasă, pentru ca măcar o picătură din vremea exterioară să justifice vremea interioară nefavorabilă. La urma urmei, sentimentul este doar un set de semnale, dar, din anumite motive, uneori este suficient un singur telefon în mijlocul nopții pentru ca totul să redevină real.