Keep Up

Toamna în oraș - și inima cântă cu un acord tremurat: frunzele căzute sunt ca ritmuri uitate, rugăminte - chiar acum, fără amânare. Metrul nervos, care încearcă constant să se ajungă din urmă, nu se leagă cu panglică și nu suportă lecții: pur și simplu să te menții în dans, să nu te destrami în bucăți. Nopțile șoptesc coșmaruri care împiedică trezirea, iar după colț cineva încă strigă la cer și aduce acasă dulciuri, de parcă astfel s-ar putea astupa gaura din casă. Toată această fragilitate este în același timp amuzantă și dureroasă; vrei să înveselești frica și să spui:„Gata cu bătăile, hai să trăim mai departe”. Senzația că marșul ritmat a devenit brusc un tambur personal, tremurând – și de la asta te simți cumva mai cald.