Nemo

Dragostea se comportă uneori ca un pahar pe jumătate gol la cinema: parcă ar fi un pahar, dar de ce este atât de gol în interior? Întrebările se succed una după alta: știa, înțelegea, ținea prea strâns? Și, în final, totul sună ca o conversație ciudată cu ecou, în care, în loc de răspunsuri, există doar propriile îndoieli.

Muzica pare să oscileze între o tandrețe blândă și o tresărire nervoasă a pleoapelor, iar în mijlocul tuturor acestor lucruri apare un detaliu amuzant: lacrimile nu au curs niciodată, cu excepția acelei dăți la„Nemo”. Și asta face să fie și mai trist – când un desen animat te emoționează mai mult decât un om.