Cantando Sem Voz

Sună ca o scrisoare scrisă pe drum – pe genunchi, între stații și amintiri. Puțin șifonată, puțin întârziată. Dar foarte sinceră. Pare că totul s-a spart și s-a destrămat, dar omul merge mai departe – pe străzi, pe urmele amintirilor, în cerc. Cântă aproape fără voce, pentru că inima i-a cântat deja. Și tot ce rămâne este speranța. O speranță care trăiește undeva între„poate” și„probabil”. Melancolia aici este fără isterie, doar cu un„talvez” repetat în șoaptă. Pentru că unele sentimente nu sunt pentru aici și acum, ci pentru cazul în care, dintr-o dată, într-o altă viață, într-o altă lume, pe un alt drum... se va întâmpla să ne întâlnim din nou.